Oamenii sunt născuți să alerge, iar asta ne face unici în regnul animal

Oamenii sunt printre cele mai adaptate specii pentru alergarea de anduranță, o abilitate care ne diferențiază în mod remarcabil de alte mamifere. Deși nu suntem cei mai buni sprinteri din regnul animal, avem o capacitate extraordinară de a alerga pe distanțe lungi, chiar și în condiții de căldură extremă. Această adaptare unică se datorează mai multor trăsături fiziologice care ne permit să facem față efortului pe termen lung.

Unul dintre cei mai notabili cercetători în acest domeniu este biologul David Carrier, care în 1984 a propus „ipoteza anduranței”. Conform acestei teorii, abilitățile noastre de alergare de anduranță s-au dezvoltat pentru a ne permite să alergăm după animale mari până când acestea se epuizează, facilitând astfel vânatul.

În 2004, cercetătorii Dennis Bramble și Daniel Lieberman au extins această ipoteză, observând trăsăturile fiziologice favorabile pentru alergarea de anduranță și sugerând că acestea au apărut pentru prima dată în genul Homo acum aproximativ 2 milioane de ani. Aceste trăsături, cum ar fi mușchii rezistenți la oboseală și capacitatea de a transpira eficient pentru a ne răcori, ar fi fost esențiale pentru evoluția formei corpului uman.

Cu toate acestea, teoria nu este universal acceptată. Profesorul Bruce Winterhalder de la Universitatea Davis din California a subliniat două principale critici: alergarea necesită mai mult efort decât mersul, ceea ce o face mai puțin eficientă ca metodă de vânătoare; și exemplele contemporane de vânători-culegători care practică anduranța sunt limitate.

Recent, Winterhalder și paleoantropologul Eugène Morin au reluat ipoteza lui Carrier și au utilizat modele matematice și investigații etnoistorice pentru a o susține. Studiul lor, publicat în *Nature Human Behaviour*, a analizat mii de relatări de la exploratori și misionari, identificând 391 de descrieri de vânat pe distanțe lungi din 272 de locuri diferite pe Pământ, ce sugerează că vânatul prin anduranță a fost o practică răspândită în diverse medii și perioade istorice.

Winterhalder speră ca această cercetare să atragă mai mult interes în rândul comunității științifice pentru a înțelege originile alergatului și motivațiile psihologice ale „runner’s high” sau starea de euforie resimțită după exerciții fizice intense. În concluzie, alergatul pe distanțe lungi, ca o trăsătură distinctivă a oamenilor, reflectă o adaptare evolutivă remarcabilă care ne face unici în regnul animal.

„Dacă asta te inspiră să ieși la o alergare, grozav,” a declarat Winterhalder, subliniind că aceste descoperiri nu sunt doar fascinante din punct de vedere științific, dar și motivante pentru cei care iubesc să alerge.